În data de 17 septembrie (joi, mai exact), are loc prima premieră a noii stagiuni la REACTOR. Vestea ne-a bucurat și făcut curioși, deopotrivă, așa că ne-am strecurat vineri după-amiază la repetiția echipei. Ne-am așezat într-un colț, cu măștile pe față, și am urmărit aproape fără să respirăm actul artistic. A fost o experiență intensă, mai ales după îndelunga absență a vizionării unui moment ca acesta live. Dar, în mod evident, nu ne-am putut limita la simpla observație și, la final, am intrat în vorbă cu Andrei Majeri, regizorul piesei, care ne-a dat mai multe detalii despre cum au adus la viață spectacolul intitulat “Toate lucrurile pe care mi le-a luat Alois”. Și pentru că evenimentele culturale sunt o categorie foarte vulnerabilă anul acesta, am vorbit și cu Doru Taloș, membru fondator al spațiului, care ne-a împărtășit câteva din gândurile sale referitoare la supraviețuirea REACTORULUI în contextul dat și planurile lor pe toamna aceasta.
La fel ca toată lumea, am fost luați prin surprindere de brusca schimbare a normalității, pandemia ne-a dat planurile peste cap într-un an în care aveam calendarul plin, cu lucrurile foarte bine așezate în agendă. Aș putea spune că totul era programat milimetric aproape, nu ne închipuiam că am putea să ne decalăm nici măcar cu o zi, nici vorbă de mai mult. Am avut această surpriză, am suspendat orice activitate și am rămas oarecum în aer, încercând să vedem ce putem face. În jurul datei de 1 aprilie a venit propunerea de a muta în online una din producțiile care, în mod normal, trebuia să aibă loc toamna aceasta. Și așa am pregătit primul spectacol dedicat mediului online, care a fost urmat imediat de al doilea, aparținând unui regizor american pe care îl așteptam la Cluj în mai-iunie, ne-a povestit Doru.
Pentru unii, trecerea la online a fost simplă. Pentru cei de la REACTOR, nu chiar. Pe lângă faptul că statul atâtea ore pe ZOOM s-a dovedit mult mai solicitant decât își imaginau inițial, s-au lovit de probleme tehnice noi. Într-o sală de teatru aveau experiență, înțelegeau ce se întâmplă, dar când au ajuns în fața unui calculator, când 7-8 camere trebuiau să funcționeze simultan, au întâmpinat probleme pe care nici nu știau cum să le abordeze.
Mai apoi, apar niște cheltuieli pe care nu le înțelegi din prima și cu care nu ești obișnuit – un abonament pentru platforma de streaming, aplicații, chestiuni care nu erau prevăzute în bugetul nostru, și sunt foarte greu decontabile. Noi ne desfășurăm proiectele prin finanțări nerambursabile, bilete, festivaluri, sponsorizări și evenimente private. Cam acesta e bugetul nostru. Biletele joacă o parte importantă din co-finanțarea pe care ne-o asumăm când scriem proiectele și ne bazăm foarte tare pe ele. Și atunci, asta a reprezentat o dificultate și reprezintă, în continuare, un semn de întrebare – cum vom acoperi partea de co-finanțare?
Imediat după starea de urgență au reluat repetițiile. În mod normal, au în fiecare vară două programe de rezidență care sunt cumva în circuit închis, cu echipe mici, iar ele au putut avea loc. Premiera de joi e rezultatul rezidenței Drama 5. Programul, aflat anul acesta la a V-a ediție, susține dramaturgia contemporană românească prin oferirea unui cadru de lucru, de feedback și diseminare a rezultatelor unui număr de cinci autori dramatici în fiecare ediție. În iulie și august nu au program pentru public, deci au putut să se țină de planul inițial, să intre într-un ritm normal.
Tot pentru că avem proiectele acestea finanțate, unde sunt incluse și reprezentanții și nu depindem de bilete, putem avea în continuare activitatea și luna aceasta. Până în data de 15 noiembrie vom avea destul de multe evenimente, iar în luna octombrie vom avea chiar și o serie de spectacole care vor fi transmise online. Plănuim, de asemenea, să ieșim și din oraș cu câteva producții. Reușim să avem un program oarecum normal, desigur, cu mult mai puțini spectatori decât suntem obișnuiți, dar simplul fapt că putem continua e important pentru echipă, pentru artiști, trebuie să mergem înainte. Echipa noastră e formată din aproximativ 25 de actori, care joacă în cel puțin două producții la REACTOR, pe lângă dramaturgi, regizori, regizoare. Sunt 50 de artiști apropiați spațiului și în jur de 50-100 pe care îi invităm în proiectele noastre.
Ce se va întâmpla după 15 noiembrie reprezintă problema pentru ei, când termină aceste proiecte și finanțările pe anul acesta sunt închise. Nu poți susține o stagiune cu 12-15 oameni în sală din vânzarea biletelor. Nici un spațiu mai mare nu i-ar ajuta pentru că, pe lângă faptul că ar presupune cheltuieli extra foarte mari, nu se poate vorbi despre un public foarte numeros. Ca idee, la acest moment, capacitatea Teatrului Național a fost redusă la aproximativ 150 de locuri din totalul de 750.
Se anunță o stagiune și un an complicat, mai ales că suntem într-un moment electoral. E posibil să se reducă pentru anul viitor mult fondurile pentru cultură, disponibilitate pentru programe noi de finanțare sau pentru sprijinirea spațiilor independente nu există momentan. Suntem tratați ca o afacere care trebuie să supraviețuiască, chiar dacă suntem un ONG. Nu e înțeles fenomenul, nu se înțelege foarte bine ce facem aici. Suntem fericiți pentru că avem publicul alături, e un public interesat de situația noastră. Există o comunitate în jurul spațiului care, dacă am ajunge într-o situație limită, ar sări în ajutorul nostru. Tot sperăm să apară o formulă magică din partea autorităților, sub forma unui sprijin real, ne-a zis Doru la despărțire.
Spectacolul “Toate lucrurile pe care mi le-a luat Alois”, pe un text scris de Cosmin Stănilă, îi are în distribuție pe Emőke Kató și Lucian Teodor Rus. Cei doi actori au fost aleși de către regizorul Andrei Măjeri, care mai lucrase separat cu ei în trecut. Andrei are 30 de ani, a terminat Facultatea de profil la Cluj, fiind în prezent doctorand aici. Locuiește în București de 5 ani și a lucrat preponderent în spectacole la teatre de stat, inclusiv la Teatrul Național Cluj are 4 spectacole, la Teatrul Maghiar de Stat, dar și în București, Craiova, Baia Mare, Turda.
E prima colaborare cu REACTOR, colaborare pe care recunosc că am acceptat-o cu o mică strângere de inimă, pentru că aveam un gând care nu îmi dădea pace: dacă nu îmi va plăcea nimic? Au fost peste 60 de aplicații, 5 au intrat în finală și au participat la un workshop pregătitor, iar eu am selectat din cei 5 pe cel pe care l-am considerat nu cel mai bun, pentru că toate mi s-au părut ok, ci pe cel potrivit și pentru mine în momentul acesta. Au fost texte bune și sper că și rezultatul va fi considerat la fel. E un spectacol de actori, cred eu, și de text. Am încercat ca regia să nu-i îngroape în niciun fel. Nu am mai lucrat doar cu două personaje, din acest punct de vedere a fost o provocare pentru mine. Ce m-a bucurat a fost să văd întâlnirea foarte bună între artiști, au avut chimie din prima, chiar dacă sunt două generații diferite și actori de limbă diferită. Pe Emőke o mai văzusem jucând în română și știam că nu vor fi probleme. Cu Lucian, de asemenea, am mai lucrat la București. Cumva, echipa nu era nouă pentru mine, mai ales că și cu Cosmin, autorul, am lucrat în calitate de actor în piesa Meșterul Manole, de la Teatrul Național Cluj – Andrei Măjeri, regizor.
Spectacolul durează 1h 40, repetiția a durat în jur de două ore. Joi au realizat prima repetiție șnur – cap-coadă, iar de atunci se întâlnesc zilnic până la premieră. Aceasta va avea loc în data de 17 septembrie, de la ora 20, iar a doua reprezentație în 19 septembrie, tot de la ora 20.
Toate lucrurile pe care mi le-a luat Alois spune povestea unei mame cu Alzheimer, status incipient, la o vârstă medie. Urmărim degradarea acesteia și, în paralel, a fiului ei, care se mută cu ea în casă și își pune pe pauză propria viață. Avem și o temă secundară, de degradare a artistului, căci mama este actriță de limbă maghiară și mai există și un al treilea plan, mai mic, aș spune eu, dar important și chiar ușor tabu, al suicidului asistat, o întrebare care se pune foarte mult în țări puțin mai civilizate, ne explică Andrei.
E un moment important pentru cultură și avem datoria de a nu întoarce capul și de a ajuta, în măsura în care putem, spațiile de acest gen, locurile în care ne-am retras de atâtea ori pentru a ne regăsi. Stați cu ochii pe programul de la REACTOR și fiți prezenți – online sau offline, căci cea mai bună manieră de susținere e, de cele mai multe ori, simplul fapt de a fi.
