La începutul lunii iunie am aflat că cea de-a opta ediție Jazz in the Park, care trebuia să se desfășoare între 25 și 28 iunie, în Parcul Central din Cluj-Napoca, se amână pentru anul viitor și va avea loc în perioada 24-27 iunie 2021. N-a fost o veste ușoară pentru noi, nici în calitate de prieteni apropiați ai festivalului, nici în calitate de participanți care n-au lipsit în niciun an de la concertele incredibile. Dar îi cunoaștem prea bine pe cei care sunt în spatele poveștii acesteia ca să fi crezut că vor sta vara aceasta cu mâinile-n șold.
Organizatorii au zis că nu pot să lase vara să treacă fără să-i dea, totuși, acel touch of jazz. Prin urmare, chiar dacă nu avem Jazz in the Park #8 anul acesta, în weekendul ce s-a încheiat am avut parte de o călătorie printre cele mai dragi amintiri adunate de-a lungul celor șapte ani de festival – ale lor și ale noastre deopotrivă. În cinstea anilor trecuți și a tuturor momentelor jazzy care ne-au unit, au transformat Parcul Central, locul de unde a plecat totul și unde anul aceasta avea să fie concentrată toată acțiunea, într-o galerie foto care a fost mai mult decât o simplă expoziție a unor fotografii speciale. A fost un adevărat portal în timp și spațiu, a fost o ușă deschisă spre culisele festivalului, un pas spre a ne apropia și mai mult de echipă.
Planul era să trecem pe acolo într-una din zile, să ne bucurăm și noi de această formă a festivalului, să ne readunăm puterile, cel puțin mintal, în fața scenei, să ne revedem prietenii, să ne simțim iar liberi. S-a întâmplat altfel, pentru că de vineri până duminică ne-am găsit minim un motiv pe zi pentru o vizită în parc și am sfâșit prin a ne plimba agale printre amintiri în miez de noapte, la ceas de seară și în plină zi și căldură dogoritoare. Ce-i mai fain în toată treaba asta e că exact așa pățeam și-n timpul festivalului – făceam și făceam și eram din nou acolo, în mijlocul parcului. Ne-a lipsit forfota generală, recunoaștem, ne-au lipsit grupurile vesele de prieteni și starea de bine care plutea în aer. În parc era, parcă, mai liniște ca niciodată. Dar nu era o liniște tristă, ci una care ne îndemna să visăm, să sperăm.
Aleea principală a parcului și fața Casinoului au devenit, așadar, un labirint, chiar dacă galeria foto mergea în linie dreaptă. Tu, ca privitor, urmând firul poveștii și al suportului triunghiular pentru vizualuri, te învârteai fizic și cu gândul până când nu mai știai dacă mergeai înainte sau înapoi, dacă ești nerăbdător să vină următoarea vară sau ai fugi puțin în trecut, la concertul Hindi Zara, Balkan Gipsy Orchestra sau câți și mai câți am putea numi aici. A fost, într-adevăr, a walk down the memory lane, în care echipa organizatorică ne-a ținut de mână și ne-a ghidat fiecare pas, explicându-ne de unde au pornit, cum au făcut, ce-au făcut, de ce-au făcut, pentru cine au făcut. La finalul galeriei, nu aveai altă alternativă și te înclinai în fața lor.
Muzeul amintirilor prin care ne-am plimbat weekendul acesta a fost, mai degrabă, un muzeu al emoțiilor, în care fiecare și-a resimțit partea lui. Pe unii i-am văzut zâmbind timid în ploaie, în ploaia de anul trecut, pe care o retrăiau cu o bucurie sinceră, alții făceau semn prietenilor de lângă ei când se trezeau în fața hamacelor colorate, presărate peste tot printre copaci, iar cei mai curioși se lăsau învăluiți de cuvinte. Pentru că dincolo de culorile din fotografii, povestea din spatele lor, oamenii, și cuvintele scrise, toate atent alese de către sufletul și dedicarea celor implicați, îi făceau pe cei care aveau răbdarea să le citească să zăbovească de la un panou la altul.
Personal, în fața multor fotografii am zâmbit nostalgic, dar emoții ”pe bune” m-au trecut de două ori. Prima dată a fost când am realizat că priveam posterele ce au anunțat line-up-ul din ultimii 8 ani. Le știam bine pe toate, de la primul până la ultimul, dar să le văd, din nou, în format fizic, 7 ani grozavi lângă o ediție neîntâmplată din 2020, mi-a transmis un sentiment ciudat, aproape inexplicabil. Cred că e ceva ce se petrece în noi toți, o senzație de neputință, de ”aș fi vrut să nu fie așa”, iar confirmarea am privit-o când priveam mash-ul ”Cu ei am construit Europe’s Best Small Festival”. Am văzut acolo, pe lângă întreaga echipă care-mi e atât de dragă pentru forța lor de a face lucruri și energia inconfundabilă, multe fețe cunoscute, prieteni, oameni a căror muncă o apreciez. Într-o zi se vor aduna cu toții, din nou, pentru a ne oferi în dar, încă o dată, un Parc Central așa cum ne place – plin de viață, de muzică, de oameni. Până atunci, stay safe ca să ne vedem cu bine în 2021!
Mulțumim, Jazz in the Park!
